All Posts

În jurul vârstei de 1 an și jumătate începe să se întâmple ceva extraordinar în dezvoltarea unui copil: Copilul începe să realizeze că este o ființă separată de mama și de tata. Descoperă puterea propriei voințe. Exersează „nu” — tare și des. Învăță ce este al lui: jucăriile, timpul, corpul. Acesta este începutul individualizării — și începutul granițelor sănătoase. Și aici lucrurile devin uneori delicate. Eu obișnuiesc să îi învăț pe copii ceva foarte simplu: „Când vrei să o

Începând cu vârsta de trei ani, imaginația unui copil este vastă, iar înțelegerea relațiilor este încă în formare. Ei observă nu doar ceea ce se spune, ci și ceea ce se simte în aer — tensiunea, frustrarea, conflictele nespuse. Să luăm un scenariu frecvent: Mama și tata sunt părinți. Bunicii se implică liber, făcând ce doresc. Tate se simte frustrat, supărat uneori. Mama evită să discute orice problemă legată de părinții săi. Certuri, subtile sau mai zgomotoase, apar uneori î

Există un moment în copilăria mică — în jurul vârstei de trei ani — când imaginația înflorește mai repede decât creierul poate organiza realitatea. Perdeaua se mișcă, o umbră se schimbă și, dintr-o dată, copilul șoptește: „E un monstru…. ” Pentru un copil de 3 ani, asta nu e doar joacă. Sistemul lor nervos încă învață să separe interiorul de exterior, imaginarul de real. Cortexul prefrontal — partea creierului care spune „asta e doar în mintea mea” — este încă în construcție.

Momentul acela — când un părinte îi spune unui copil mic: „Poți mușca mâncarea, poți mușca ca să te aperi…” — poate părea inofensiv, poate chiar protector. Dar sub această aparentă siguranță se ascunde un mesaj foarte diferit: Când te simți amenințat → răspunzi atacând. Ceea ce pare o regulă simplă de siguranță fizică poate, subtil, să ancoreze în sistemul nervos al copilului un tipar de reactivitate defensivă. Și aceste tipare nu rămân mici — ele cresc și devin obiceiuri emo

Mulți ne spun — cu convingere — că un copil „trebuie să audă muzică/televizor/radio" ca să nu „crească sălbatic ca Tarzan” sau „să nu rămână în urmă”. Am auzit asta spus de părinți, bone și chiar uneori de educatori sau lurători în sănătate. „Lăsăm radioul sau televizorul să meargă toată ziua, ca bebelușul să se obișnuiască cu sunetele.” „A crescut cu televizorul pornit și e foarte bine - vezi, nu a murit!” Și au dreptate - copiii nu mor din cauza zgomotului. Viața găsește î

Mulți părinți aud adesea că micuții se pot adapta rapid la grădiniță încă de la 2 ani — mai ales dacă par sociabili, zâmbesc sau spun “pa-pa” . Dar ceea ce adesea nu vedem este următorul adevăr: A spune „pa” nu înseamnă a înțelege ce înseamnă despărțirea. Cuvinte înaintea sensului Între 1 an și jumătate și 3 ani, copiii învață cuvinte și expresii (“pa”, “te iubesc”, “mami pleacă și revine”), dar acest lucru nu înseamnă că mintea sau sistemul lor nervos înțelege cu adevărat r

Nu este ușor să-ți vezi copilul în momente de furie — țipând, lovind, mușcând, aruncându-se pe podea sau chiar lovind animalele de companie. Mulți părinți se simt neputincioși, sfâșiați între vinovăție și dorința de a opri comportamentul. Dar dacă aceste explozii nu ar fi acte de sfidare — ci încercări de a comunica ceva mult prea intens pentru a fi ținut în interior? De ce distragerea nu ajută cu adevărat Când un copil este copleșit de furie sau frustrare, distragerea pare u

Când se naște al doilea copil, lumea primului se schimbă pentru totdeauna. Este o rană de dezvoltare — pierderea atașamentului exclusiv și șocul împărtășirii figurii de atașament. Pentru un copil mic, aceasta nu este gelozie în sensul adult al cuvântului, ci o reacție de durere și o suprasolicitare fiziologică a sistemului nervos. Cel mic, care până atunci avea acces complet la iubirea și atenția părintelui, se confruntă brusc cu cea mai mare provocare emoțională a copilăriei

Ai încredere în busola lor interioară! Atât de mulți părinți se simt astăzi presiunea de a-și ocupa copiii în fiecare moment al zilei. Activități, stimulare, aplicații educative, jocuri structurate... pare că nu se mai termină. Unii chiar întreabă: „Cu ce ar trebui să încep să ocup timpul bebelușului meu de 4 luni?” Și sincer? Eu spun: Cu nimic. Copiii nu au nevoie să fie ocupați — au nevoie să fie văzuți, simțiți și ținuți cu prezență. Ceea ce își doresc cu adevărat este dis

Am observat tot mai des o tendință: atunci când un copil de aproximativ 18 luni începe să spună „pa-pa”, adulții interpretează acest gest ca pe un semn de pregătire pentru grădiniță. Chiar si unii educatori susțin asta. Din punctul meu de vedere, dacă privim mai atent, ceea ce pare o dovadă cā bebe e pregātit pentru separare este, de fapt abia începutul procesului de individuare. În jurul vârstei de 18 luni, copilul începe să simtă „Eu sunt eu” — diferit de mama, tata. Este o

Emoțiile nu aparțin cărților pentru copii. Ele aparțin relației vii dintre părinte și copil. Am observat un trend tot mai des întâlnit: părinții cumpără cărți ca să „învețe copiii despre emoții”. Adevărul însă este acesta: copiii sunt deja experți în a simți emoțiile. Ceea ce au nevoie nu sunt concepte, ci prezență. Au nevoie de părinți care să le oglindească și să le ghideze emoțiile în momentul în care apar. Copiii mici nu „înțeleg” emoțiile ca adulții. Le simt în corp. Îna

Mulți copii sunt expuși de mici unor mesaje precum: „Nu mai face asta… mama plânge.”• „E rău ce faci, mama se supără.” Deși spuse din oboseală sau neputință, aceste mesaje pot învăța copilul foarte devreme că emoțiile adultului depind de comportamentul lui. Mai târziu, în jurul vârstei de 1.6 – 2 ani, încep să descopere un adevăr fundamental: „Eu sunt o persoană separată de mama și tata.” Este începutul procesului de individualizare. Spun „nu”, explorează, opun rezistență – n

Mulți părinți se sperie atunci când își văd copiii mici atingându-și organele genitale— uneori chiar și de la 1 an și jumătate — sau când observă primele semne de curiozitate față de propriul corp. Ne-am format într-o cultură unde sexualitatea a fost adesea neînțeleasă, reprimată și însoțită de rușine. Și astfel frica se transmite mai departe, din generație în generație. Dar este important să știm:  Copiii sunt ființe profund senzitive. Ei explorează lumea prin atingere, simț

Nu este despre bune maniere — ci despre siguranța sistemului nervos.   Pentru că, o spun din nou: copiii au nevoie să fie susținuți, nu împinși. În ultima vreme, am auzit mulți părinți iubitori și bine intenționați întrebând: - „Stă tot timpul lipit(ă) de mine! Deja are 2 ani... Cât mai durează??” - „De ce încă are nevoie de atenția mea completă toată ziua?” - „N-ar trebui să fie mai autonom(ă) până acum?” Și e adevărat — poate fi obositor. Unii educatori spun cā, a duce copi

Despre consistență — chiar și atunci când pare că nu funcționează Dar cât de greu este atunci când copilul face exact același lucru, la doar câteva secunde după ce tocmai ai terminat de vorbit... Adevărul este că:  Între 1,5 și 3 ani, copiii abia încep să lege cuvintele de sensuri reale. Repetiția nu e un capriciu — e modul lor de a învăța.  ATENȚIE! Pot părea că știu — spun „nu”, arată spre locul unde s-au urcat mai devreme — dar sistemul lor nervos nu înțelege încă pericolu

Cred că abia mă așezasem pe bancă să privesc copacii și copiii care se jucau în parc, când o mămică sări de la locul ei strigând spre copilul care încerca să urce în tobogan: „Fii atent, o să cazi! Pleacă de acolo!” M-am întrebat: Îi învățăm siguranța, sau îi programăm pentru frică? Dorim copii „cuminiți”, sau copii întregi, curajoși și conectați cu ei înșiși?  După vârsta de un an, un an si jumătate, copilul atinge, explorează, se cațără, gustă lumea — nu vrea să se pună în