Ce se întâmplă la un an și jumătate?
- Luiza Ioana
- 13 dec. 2025
- 4 min de citit
În jurul vârstei de 1 an și jumătate începe să se întâmple ceva extraordinar în dezvoltarea unui copil:
Copilul începe să realizeze că este o ființă separată de mama și de tata.
Descoperă puterea propriei voințe.
Exersează „nu” — tare și des.
Învăță ce este al lui: jucăriile, timpul, corpul.
Acesta este începutul individualizării — și începutul granițelor sănătoase.
Și aici lucrurile devin uneori delicate.
Eu obișnuiesc să îi învăț pe copii ceva foarte simplu:
„Când vrei să oferi ceva, întrebi: «Vrei?»
Dacă nu vrea, respectăm asta.”
Și invers:
„Dacă tu nu vrei ceva, poți spune «nu».
Nu trebuie să iei ceva ce nu vrei.”
Și, bineînțeles… au învățat repede.
Foarte repede.
Și deodată:
🙈 Nu la schimbat scutecul
🙈 Nu la spălat pe mâini
🙈 Nu la haine
🙈 Nu la „Hai să plecăm!”
Și da — uneori se dezbrăcau de hainuțe, doar din plăcere, curiozitate sau bucuria libertății.
Și dincolo de diconfortul nostru, adevărul este acesta:
💛 Vrem să spună NU.
Înseamnă că sistemul granițelor personale crește — ca un mușchi nou.
Provocarea reală este ce facem atunci când „nu” este clar…dar nu este o opțiune, din motive de siguranță sau igienă.
Ce am observat că ajută
Recunoaște “nu-ul”
„Nu vrei să schimbăm scutecul. Te aud.”
Doar acest lucru reduce rezistența.
Oferă o punte
„Încă un minut și apoi schimbăm.”„Vrei să mergi sau să te târăști până la ursuleț pentru schimbat?”
O punte transformă opoziția în participare.
Ține limita cu iubire
„O să te ajut acum.
Nu-ți place — și e în regulă. Voi fi foarte rapidă.”
Chiar dacă plâng, simt că ești cu ei, nu împotriva lor.
Așa învață un copil:
✔️ „NU-ul meu contează — și la fel și siguranța.”
✔️ „Adultul rămâne cu mine, chiar și când e greu.”
✔️ „Limitele pot veni cu conexiune.”
Ce să evităm și ce creează probleme pe termen lung
Amenințări („Dacă nu taci, plec!”)
Creează frică, nu cooperare. Copilul se conformează din anxietate, nu din încredere.
Ignorarea totală a lui „nu”
Dacă vocea lui este constant ignorată, poate deveni adultul care:— nu poate spune „nu”— se simte vinovat când își exprimă preferințele— tolerează lipsa de respect
Graba sau forțarea
Declanșează panică în sistemul nervos. Copilul învață: „Nevoile mele nu contează.”
Mituirea cu dulciuri / recompense pentru a face tranziția
„Dacă vii / dacă te îmbraci / dacă intri / dacă nu plângi – primești ciocolată.”
Știu că intenția este bună — părintele doar vrea să facă momentul mai ușor.
De ce nu funcționează pe termen lung:
Copilul învață să își suprime emoțiile pentru o recompensă
Când copilul este speriat, separat, obosit sau copleșit, are nevoie de reglare, nu de negociere.
Dacă îl recompensăm ca „să nu mai simtă”, copilul învață că emoțiile lui nu au loc.
Se creează dependență de recompense externe
Astăzi e ciocolată. Mâine e o jucărie. În câteva luni, copilul poate funcționa doar cu:
„Ce îmi dai dacă fac asta?”
Autonomia, încrederea și autoreglarea scad.
Recompensele cresc anxietatea în timp
Când copilul primește ciocolată ca să intre în grădiniță, creierul lui învață:
„Este atât de greu încât trebuie să fiu plătit ca să suport.”
Tranziția devine mai tensionată, nu mai ușoară.
Se pierde oportunitatea de conexiune
Miturile înlocuiesc ceea ce copilul are cu adevărat nevoie:
💛 să fie văzut
💛 să îi fie conținută frica
💛 să se regleze prin prezența adultului
Un simplu „hai că sunt aici cu tine” valorează infinit mai mult decât un baton de ciocolată.
Copilul poate simți rușine
Mai ales la 3–5 ani, copiii interpretează:
„Trebuie să primesc ceva ca să nu mai fiu dificil.”
Asta creează straturi de rușine chiar în perioada formării imaginii de sine.
Ce funcționează în schimb
✔️ Prezență calmă
✔️ Conexiune fizică blândă (mână, atingere ușoară pe spate, contact vizual)
✔️ Ritualuri de tranziție
✔️ Predictibilitate
✔️ Pași mici, treptat
✔️ Validare: „Știu că e greu acum.”
✔️ Un adult care rămâne să co-regleze, nu este „șeful”
Copiii nu au nevoie de „motivație” pentru schimbări —au nevoie de o ancoră emoțională.
Copiii nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de adulți care încearcă să rămână conectați dar și în limite sănătoase.
Aceasta este baza autonomiei reale.
Când spun „NU” tot timpul
Da, poate exista această perioadă:
— Refuză constant.
— Se dezbracă chiar.
— Se opun fiecărui pas.
— Par că testează orice limită.
Dar, de cele mai multe ori, nu este sfidare. Este exersare.
Copilul experimentează libertatea, controlul, influența.
Și aici începe lecția reală — pentru adult:
💛 Putem rămâne prezenți în fața unui NU repetat?
💛 Putem ține limita fără să dominăm?
💛 Putem ghida fără a rupe încrederea?
Ce ajută:
🌱 Validează emoția:„Văd… îți place mult să stai fără haine.”
🌱 Dă puțin timp:„Bine. Mai aștept puțin.”
🌱 Adu jocul:„Vrei să verifice ursulețul hainele tale mai întâi?”
🌱 Oferă două alegeri:„Faci tu, sau te ajut eu?”
🌱 Stai prezent/ă în propriu corp, observă reacția creată în tine de comportament, respiră cu orice apare în interior (acestea sunt propriile tale mecanisme de protecție învățate poate chiar la vârsta copilului tău).
🌱Reia cu calm când rezistența e mare: Fără presiune. Fără luptă.
De cele mai multe ori copilul "acceptă".
Dar știm: nu „a cedat”.
Ci s-a simțit văzut, înțeles și suficient de în siguranță ca să coopereze.
Aceasta este puterea blândeții.
Conexiune înainte de cooperare
Da, vrem cooperare.
Dar și mai mult, vrem conexiune.
Un copil care învață că emoțiile lui contează — chiar și în momentele de rezistență — devine un adult care poate spune:
💚 DA cu toată inima
💚 NU fără vinovăție
Acesta este începutul adevăratei autonomii.
Și totul începe pe la 1 an și jumătate — cu un cuvânt simplu, dar puternic: NU.
Comentarii