De ce „Pa-pa” nu înseamnă pregătire pentru separare

Am observat tot mai des o tendință: atunci când un copil de aproximativ 18 luni începe să spună „pa-pa”, adulții interpretează acest gest ca pe un semn de pregătire pentru grădiniță. Chiar si unii educatori susțin asta.

Din punctul meu de vedere, dacă privim mai atent, ceea ce pare o dovadă cā bebe e pregātit pentru separare este, de fapt abia începutul procesului de individuare.

În jurul vârstei de 18 luni, copilul începe să simtă „Eu sunt eu” — diferit de mama, tata. Este o schimbare fină, o conștientizare care apare în pași mici.

Faptul că spune „pa-pa” este doar unul dintre primele moduri prin care copilul se joacă cu această nouă percepție a lui eu și tu, nu un semn că este pregătit emoțional să fie despărțit.

Individuarea este procesul descoperirii de sine — al formării treptate a identității. Prin el, copilul începe să-și descopere preferințele, dorințele, propria voință, testând unde se termină „eu” și unde începe „tu”.

Este o mișcare profundă, sacră, care are nevoie de o bază sigură emoțional din care să se poată dezvolta — nu de separare, ci de conectare și apartenență, care fac posibilă explorarea.

La această vârstă, creierul copilului este construit pentru coreglare, nu pentru autoreglare.

Copii au nevoie de un sistem de suport. Nu pot fi ei înșiși un sistem de suport. Nici pentru ei înșiși, nici pentru alți copii/frați/surori și cu atât mai puțin pentru părinți.

Copilul poate repeta cuvântul „pa”, dar nu îi înțelege încă sensul abstract. Limbajul conceptual abia se formează — iar el asociază cuvintelor tonul emoțional, nu ideea în sine.

Așa că atunci când spune „pa” zâmbind, iar câteva clipe mai târziu izbucnește în plâns, nu este o contradicție — este dezvoltare.

Copilul poate rosti cuvântul separării, dar încă nu poate procesa trăirea ei.

Adevărata pregătire pentru separare vine mai târziu — atunci când sistemul nervos poate susține siguranța chiar și în absența fizică a părintelui, iar legătura de atașament este suficient de solidă încât copilul să simtă:

„Chiar dacă nu ești lângă mine, eu sunt în siguranță în interior.”

Până atunci, rolul nostru nu este să grăbim procesul, ci să-l protejăm.

Pentru că individuarea crește cel mai bine în solul prezenței, încrederii și siguranței emoționale — nu în independența forțată.

Abia atunci disponibilitatea de a descoperi relațiile cu ceilalți — colegi, educatori, îngrijitori — poate apărea firesc și cu bucurie, fără să interfereze cu procesul de descoperire de sine sau formarea limitelor interioare.

Această deschidere spre lume devine posibilă abia după ce copilul a descoperit cine este și se simte în siguranță în propria ființă.