Te-ai întrebat vreodată de ce se numesc „cei 7 ani de acasă”?

Nu este despre bune maniere — ci despre siguranța sistemului nervos.

Pentru că, o spun din nou: copiii au nevoie să fie susținuți, nu împinși.

În ultima vreme, am auzit mulți părinți iubitori și bine intenționați întrebând:

• - „Stă tot timpul lipit(ă) de mine! Deja are 2 ani... Cât mai durează??”

• - „De ce încă are nevoie de atenția mea completă toată ziua?”

• - „N-ar trebui să fie mai autonom(ă) până acum?”

Și e adevărat — poate fi obositor.

Unii educatori spun cā, a duce copilul la grădiniță, chiar înainte de 2 ani — e mai bine, pentru că atunci copilul „se adaptează mai ușor” și nu mai plânge la fel de mult ca după 3 ani.

Din păcate, nu e chiar fals... Dar ceea ce pare a fi adaptare este de fapt înfrângere; este supunere.

La 2 ani, mulți copii nu protestează (nu plâng) față de separare — nu pentru că sunt pregătiți, ci pentru că sistemul lor nervos îngheață.

 Aceasta nu e adaptare.

 Asta este supraviețuire.

Ce-ar fi dacă am privi această „agățare”, prin prisma nevoilor copilului și nu prin cea a nevoilor adulților și insituțiilor, care pun presiune pentru "independență timpurie"?

Pentru că adevărul este că:

• Nevoia de afecțiune, atenție și recunoaștere emoțională atinge vârful în primii ani de viață.

• Nu e un semn de slăbiciune.

• Este o necesitate de dezvoltare.

• Copiii mici nu sunt făcuți să fie autonomi.

Ei sunt făcuți să se sprijine pe tine — să fie aproape, ținuți în brațe, văzuți și simțiți, iar și iar.

Copiii au nevoie de un sistem de suport. Nu pot fi ei înșiși un sistem de suport. Nici pentru ei înșiși, și cu atât mai puțin pentru cei din jur.

De ce?

Pentru că atunci când ești mic, lumea e mare, zgomotoasă, rapidă și copleșitoare.

Sistemul tău nervos e încă în construcție.

Simți tot ce este împrejur — dar nu poți procesa frica, frustrarea sau schimbarea fără sprijinul unui adult.

Ce se întâmplă când copilul nu se simte în siguranță?

 Corpul lui intră automat (nu sunt decizii conștiente) în:

• luptă (crize de furie/tantrum),

• fugă (evitare),

• îngheț (închidere emoțională).

• supunere/complacere (obediență pentru a te îmbuna și a evita conflicte)

ATENȚIE!

Înghețul nu este calm — este un mecanism de protecție în care copilul se deconectează emoțional.

Poate părea „cuminte” sau „liniștit”, dar e pentru că a renunțat să încerce să se conecteze cu ceea ce simte (frică, frustrare etc.), pentru că este prea mult pentru sistemul lui nervos.

Înghețul este adesea interpretat greșit ca „adaptabilitate” la 2 ani, dar în realitate, înghețul este o stare de supraviețuire — nu înseamnă că sitemul nervos e pregătit să proceseze emoțiile produse de separare. Este o supunere, o înfrângere a acestuia.

Dacă această stare este frecventă sau constantă, copilul poate pierde treptat încrederea de a-și exprima nevoile și emoțiile, ceea ce poate afecta capacitatea lui de a forma relații sigure și conectate, dar și pe cea de a trăi viața cu bucurie.

Adevărata autonomie nu crește din separare.

Crește din co-reglare repetată.

Crește din siguranță. Fizicā sar si emotionalā.

Și pentru un copil mic, siguranța arată cam așa:

•  Să fie aproape de o persoană de care este atașat prin încredere și cu care se simte în singunță

•  Să primească răspuns, atenție și afecțiune

•  Să fie recunoscut

•  Să fie văzut — iar și iar

•  Este în siguranta din punct de vedere fizic.

ATENTIE!

A se simți în siguranță nu este același lucru cu a fi în siguranță!

Cât durează această nevoie profundă?

Vârstă Nevoia de apropiere, afecțiune & recunoaștere

0–2 ani Extrem de mare

2–3 ani Foarte mare

3–4 ani Mare

4–5 ani Încă mare

5–6 ani Moderată

6–7 ani În scădere

Nu creștem copii încrezători și conștienți forțându-i să se despartă de noi devreme

O facem fiind prezenți, iar și iar, până când lumea lor interioară spune:

 „Sunt în siguranță acum. Pot să o fac și singur(ă).”

Și dacă le urmezi ritmul și îi întrebi, vine un moment în care îți spun: acum pot și singur/ă!

Așa construim rădăcini.

Copilul tău nu e în urmă.

Este perfect în acord cu nevoile lui de dezvoltare.

Ce ar fi dacă nu i-am mai grăbi spre productivitate și performanță?

Ce ar fi să începem să avem încredere în ritmul lor natural?

Cu toți dorim o lume mult mai blândă. Cu oameni calmi, prezenți, deschiși și înțelegători.

Da, noi am supraviețuit. Asta e clar.

Dar ce ar fi dacă noi azi alegem diferit pentru copiii noștri?

Și cum s-ar reflecta în lume, dacă noi azi i-am ocroti să crească în siguranță, în încredere, și nu în frică?

Despre tranziția blândă, într-o postare viitoare.