Când un copil de 3 ani vede monștri - Ce se întâmplă cu adevărat și ce este de făcut
- Luiza Ioana
- 27 nov. 2025
- 3 min de citit
Există un moment în copilăria mică — în jurul vârstei de trei ani — când imaginația înflorește mai repede decât creierul poate organiza realitatea.
Perdeaua se mișcă, o umbră se schimbă și, dintr-o dată, copilul șoptește:
„E un monstru….”
Pentru un copil de 3 ani, asta nu e doar joacă.
Sistemul lor nervos încă învață să separe interiorul de exterior, imaginarul de real.
Cortexul prefrontal — partea creierului care spune „asta e doar în mintea mea” — este încă în construcție.
Între timp, sistemul limbic, centrul emoțional, este foarte activ, sensibil și creativ.
Așadar, când un copil spune „Văd un monstru”, ne arată o imagine interioară care se simte reală în corpul său.
Și aici răspunsul adultului poate fi medicament… sau confuzie.
De ce glumele despre monștri nu ajută
Mulți părinți încearcă să destindă situația cu umor:
„Și mie mi-e frică! Salvează-mă!”
Dar un copil mic nu înțelege încă jocul de rol așa cum o fac adulții.
Momentul în care părintele pretinde că îi e frică creează ceva profund în copil:
„Dacă mama e speriată… atunci monstrul trebuie să fie real.”
„Dacă mama are nevoie de mine… atunci trebuie să o protejez.”
Și, dintr-o dată, copilul nu mai este copil — este pus într-o poziție imposibilă: să devină protectorul adultului.
Această inversare de roluri creează anxietate și estompează granițele emoționale.
Un copil de 3 ani nu poate distinge: frică imaginară ≠ frică reală.
Pentru ei, frica e frică.
Ce face creierul la această vârstă
Câteva adevăruri frumoase și importante:
Imaginația e extrem de activă
Căile neuronale creează imagini vii și asocieri emoționale. Umbrele se transformă; sunetele se amplifică.
Filtrarea realității nu este matură încă.
Cortexul prefrontal (responsabil de logică și diferențiere) se dezvoltă încet, prin experiențe repetate de siguranță.
Copilul trăiește într-o lume senzorială, nu logică
Frica se simte în corp înainte ca mintea să poată „înțelege”.
De aceea, monștrii par absolut posibili — chiar și într-o cameră familiară.
Ce să faci în schimb: Prezența ca medicament
Dacă copilul tău vede monștri, nu respinge și nu amplifica.
Întâmpină frica cu curiozitate împământată și conexiune.
Recunoaște fără a confirma
„Mulțumesc că mi-ai spus. Poți să-mi spui cum arată?”
Validăm copilul fără să facem monstrul „real”.
Investigați împreună
„Sunt aici cu tine. Hai să vedem împreună.”
Mână în mână, apropiați-vă calm de perdea. Prezența ta contează mai mult decât cuvintele.
Arată siguranță, nu putere
„Uite. Nu e nimic aici. Ești în siguranță.”
Sistemul limbic citește tonul, respirația și postura — nu logica.
Reglează prin corp
Respirați împreună
Mișcați brațele pentru a „scutura frica”
Îmbrățișați-vă
Ritmul și proximitatea stabilizează sistemul nervos mult mai bine decât explicațiile.
Evită gândirea magică („spray anti-monștri”)
Aceasta transmite mesajul: „Monștrii sunt reali, dar îi putem alunga.”
Mai degrabă, dizolvă frica decât să o consolidezi.
Fără desene animate cu monștri pentru o perioadă.
Chiar și „monștrii drăguți” pot întări ideea că imaginarul face parte din realitate.
Rămâi adultul
Nu cere copilului să te protejeze.
Tu ești protectorul.
Copilul nu poate fi sistem de suport pentru sine sau pentru un adult.
Calmului tău este ancora lui.
Un script vindecător care funcționează întotdeauna
Spune încet:„Ai văzut un monstru? Mulțumesc că mi-ai spus. Hai să verificăm împreună. Sunt aici să te protejez. Nu e nimic aici și ești în siguranță.”
Dacă copilul mai e speriat, respirați împreună. Demonstrează inspirații lente și profunde.
Apoi, îmbrățișează-l.
Apoi reveniți la joacă.
La final, monștrii dispar nu pentru că i-ai alungat, ci pentru că prezența ta face imaginarul mai puțin înfricoșător decât conexiunea pe care o oferi.
Monstrul dispare.
Siguranța crește.
Lumea interioară a copilului devine un loc în care poate avea încredere.
Comentarii